Perioada Postului Mare ne-a ajutat să aprofundăm până acum mai multe puncte-cheie ale vocației noastre de creștini. Ne-am redescoperit astfel în prima Duminică din Post chemarea pe urmele Mântuitorului. A doua Duminică ne-a revelat adevăratul obstacol pe această cale, cel care paralizează întreagă ființa noastră, păcatul. Doar Fiul lui Dumnezeu ne eliberează de paralizia păcatelor și ni le iartă, însă iertarea trece prin misterul Crucii, pe care a treia Duminică din Post ni-l propune spre meditație.

Există două aspecte ale vieții noastre de creștini ce trebuie ținute împreună. Despre primul ne vorbesc versetele din capitolul 8 de la Marcu, ce preced evanghelia de astăzi. Este vorba despre mărturisirea de credință a lui Petru din Cezareea lui Filip, prin care acesta îi spune lui Isus: “Tu ești Cristosul!” Este un moment esențial, ce ne privește și pe noi deoarece fundamentează credința noastră: nu credem doar într-un mare prooroc sau un mare sfânt, ci în Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biserica este datoare să transmită şi să dăruiască ceea ce a primit de la Fiul lui Dumnezeu. Ca şi creştini suntem deci şi noi chemați să revitalizăm esența misiunii noastre: vestea cea bună a iertării păcatelor şi deci a restabilirii comuniunii dintre om și Dumnezeu, împlinită prin patima, moartea şi învierea lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru. Piedica de veacuri era moștenirea înveninată constituită de păcatul protopărinţilor noştri Adam şi Eva.

(Duminica dreptei credințe)

De-a lungul Sfintei Scripturi, relaţia sufletului cu Dumnezeu este descrisă în termeni nupţiali. Pornind de la alegerea şi formarea poporului Israel, trecând prin Cântarea Cântărilor, asistăm la un crescendo al termenilor mistici ce descriu comuniunea dintre creatură şi Creator ca cea dintre mireasă şi mire. Ceea ce se întâmplă în sufletul nostru, covârşit de iubirea, îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu poate ajunge la nivele atât de sublime încât numai un adevărat părinte spiritual poate primi şi înţelege o astfel de intimă mărturie a dragostei divine.

(Duminica Înfricoșătoarei judecăți)

Thomas Morus nu este un personaj ingenuu. Tulburat de pătimirea pe care i-o rezervă tiranul, știe că oamenii nu întâmpină suferința, că durerea e copleșitoare și că harul credinței – cu toată măreția lui – nu explică tragedia durerii. Deși își pierde capul pe eșafod, lui Morus nu-i poate fi fi răpită integritatea încrederii în Dumnezeu. Aplecat, din tinerețe, asupra lucrurilor sufletești, reușește să cultive năzuințe temerare, fiind în stare să descopere înălțimile chiar și în lucrurile mărunte.

(Duminica Fiului Risipitor)