Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 9 ianuarie 2019

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 4: Bateţi şi vi se va deschide

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi face referinţă la Evanghelia lui Luca. De fapt, mai ales această Evanghelie, încă de la relatările copilăriei, descrie figura lui Cristos într-o atmosferă densă de rugăciune. În ea sunt conţinute cele trei imnuri care ritmează în fiecare zi rugăciunea Bisericii: Benedictus, Magnificat şi Nunc dimittis.

Şi în această cateheză despre Tatăl nostru mergem înainte, îl vedem pe Isus ca unul care se roagă. Isus se roagă. În relatarea lui Luca, de exemplu, episodul schimbării la faţă provine dintr-un moment de rugăciune. Spune aşa: "Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare" (9,29). Dar fiecare pas al vieţii lui Isus este parcă stimulat de suflul Duhului care-l conduce în toate acţiunile. Isus se roagă la botezul de la Iordan, dialoghează cu Tatăl înainte de a lua deciziile mai importante, se retrage adesea în singurătate pentru a se ruga, mijloceşte pentru Petru care puţin mai târziu îl va renega. Spune aşa: "Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi" (Lc 22,31-32). Asta mângâie: a şti că Isus se roagă pentru noi, se roagă pentru mine, pentru fiecare dintre noi pentru ca să nu piară credinţa noastră. Şi acest lucru este adevărat. "Dar, părinte, încă face asta?" Încă face asta, în faţa Tatălui. Isus se roagă pentru mine. Fiecare dintre noi poate spune asta. Şi chiar putem să-i spunem lui Isus: "Tu te rogi pentru mine, continuă să te rogi pentru că am nevoie de asta". Aşa: curajoşi.

Chiar şi moartea lui Mesia este cufundată într-un climat de rugăciune, aşa încât orele pătimirii apar marcate de un calm surprinzător: Isus le mângâie pe femei, se roagă pentru cei care-l răstignesc, promite tâlharului bun paradisul şi moare spunând: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46). Rugăciunea lui Isus pare să potolească emoţiile mai violente, dorinţele de răzbunare şi de revanşă, îl reconciliază pe om cu vrăjmaşa sa cea mai aprigă, îl reconciliază pe om cu această vrăjmaşă, care este moartea.

Tot în Evanghelia lui Luca găsim cererea, exprimată de unul dintre discipoli, de a putea fi educaţi de Isus însuşi la rugăciune. Şi spune aşa: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1). Îl vedeau pe El care se ruga. "Învaţă-ne - şi noi putem să-i spunem Domnului - Doamne tu te rogi pentru mine, ştiu asta, dar învaţă-mă şi pe mine să mă rog, pentru ca şi eu să mă pot ruga".

Din această cerere - "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" - se naşte o învăţătură destul de extinsă, prin care Isus le explică discipolilor săi cu ce cuvinte şi cu ce sentimente trebuie să se adreseze lui Dumnezeu.

Prima parte a acestei învăţături este tocmai Tatăl nostru. Rugaţi-vă aşa: "Tată, care eşti în ceruri". "Tată": acel cuvânt atât de frumos de spus. Noi putem sta tot timpul rugăciunii numai cu acel cuvânt: "Tată". Şi a simţi că avem un tată: nu un stăpân nici un tată vitreg. Nu: un tată. Creştinul se adresează lui Dumnezeu numindu-l înainte de toate "Tată".

În această învăţătură pe care Isus o dă discipolilor săi este interesant să ne oprim asupra câtorva instrucţiuni care încoronează textul rugăciunii. Pentru a ne da încredere, Isus explică unele lucruri. Ele insistă asupra atitudinilor credinciosului care se roagă. De exemplu, este parabola prietenului insistent, care merge să deranjeze o familie întreagă care doarme pentru că pe neaşteptate a venit o persoană dintr-o călătorie şi nu are pâine să-i ofere. Ce spune Isus acestuia care bate la uşă şi-l trezeşte pe prieten?: "Vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce-i trebuie" (Lc 11,9). Cu asta vrea să ne înveţe să ne rugăm şi să insistăm în rugăciune. Şi imediat după aceea dă exemplul unui tată care are un fiu înfometat. Voi toţi, taţi şi bunici, care sunteţi aici, când fiul sau nepoţelul cere ceva, îi este foame, şi cere şi cere, apoi plânge, strigă, îi este foame: "Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe?" (v. 11). Şi voi toţi aveţi experienţa când fiul cere, voi daţi de mâncare ceea ce el cere, pentru binele lui.

Cu aceste cuvinte Isus ne face să înţelegem că Dumnezeu răspunde mereu, că nicio rugăciune nu va rămâne neascultată, de ce? Pentru că El este Tată şi nu-i uită pe fiii săi care suferă.

Desigur, aceste afirmaţii ne pun în criză, pentru că atâtea rugăciuni ale noastre pare că nu obţin niciun rezultat. De câte ori am cerut şi n-am obţinut - am trăit toţi această experienţă - de câte ori am bătut şi am găsit o uşă închisă? Isus ne recomandă, în acele momente, să insistăm şi să nu ne lăsăm învinşi. Rugăciunea transformă mereu realitatea, mereu. Dacă nu se schimbă lucrurile din jurul nostru, cel puţin ne schimbăm noi, se schimbă inima noastră. Isus a promis darului Duhului Sfânt fiecărui bărbat şi fiecărei femei care se roagă.

Putem fi sigură că Dumnezeu va răspunde. Singura incertitudine este datorată timpilor, dar să nu ne îndoim niciodată că El va răspunde. Eventual ne va reveni să insistăm toată viaţa, dar El va răspunde. Ne-a promis asta: El nu este ca un tată care dă un şarpe în loc de un peşte. Nu există nimic mai sigur: dorinţa de fericire pe care toţi o purtăm în inimă se va împlini într-o zi. Spune Isus: "Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el?" (Lc 18,7). Da, va face dreptate, ne va asculta. Ce zi de glorie şi de înviere va fi aceea! A ne ruga este încă de acum victoria asupra singurătăţii şi asupra disperării. A ne ruga. Rugăciunea schimbă realitatea, să nu uităm asta. Ori schimbă lucrurile ori schimbă inima, dar mereu schimbă. A ne ruga este încă de acum victoria asupra singurătăţii şi asupra disperării. Este ca şi cum am vedea fiecare fragment al creaţiei care mişună în amorţeala unei istorii al cărei motiv uneori nu-l înţelegem. Dar este în mişcare, este pe drum, şi la sfârşitul oricărui drum, ce este la sfârşitul drumului nostru? La sfârşitul rugăciunii, la sfârşitul unui timp în care ne rugăm, la sfârşitul vieţii: ce este? Este un Tată care aşteaptă tot şi îi aşteaptă pe toţi cu braţele larg deschise. Să-l privim pe acest Tată.

_______________

Duminica viitoare vom celebra sărbătoarea Botezului Domnului. Această celebrare, care încheie timpul liturgic al Crăciunului, ne invită să redescoperim harul sacramentului Botezului nostru. Botezul ne-a făcut creştini, încorporându-ne lui Cristos şi Bisericii sale. Noi toţi ştim data naşterii noastre, dar nu toţi ştiu data Botezului, care este naşterea la viaţa Bisericii, când Duhul Sfânt vine la inimă. Pentru aceasta eu vă cer, astăzi de exemplu, pentru a ne pregăti la sărbătoarea de duminica viitoare, să întrebăm - pe cei care ştiu, să ne amintească - şi cei care nu ştiu data Botezului, să-i întrebe pe cei din familie, pe naşi, pe părinţi, pe bunici: "Când m-am născut eu la viaţa de credinţă?". Adică: "Eu când am fost botezat?". Şi să fixăm mereu în inimă data Botezului. Veţi face asta? Este foarte important de a sărbători data Botezului. Să-i mulţumim Domnului pentru darul credinţei şi să cerem Duhului Sfânt forţa de a fi martori curajoşi ai lui Isus.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: ercis.ro

Categoria: 
Visite: 
54
Vai a inizio pagina