Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 2 ianuarie 2019

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 3: În centrul predicii de pe munte

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua precum şi bun an!

Continuăm catehezele noastre despre "Tatăl nostru", luminaţi de misterul Crăciunului pe care l-am celebrat de puţin timp.

Evanghelia lui Matei situează textul lui "Tatăl nostru" într-un punct strategic, în centrul predicii de pe munte (cf. 6,9-13). Între timp să vedem scena: Isus urcă pe colina de lângă lac, se aşază; în jurul său are cercul discipolilor cei mai apropiaţi, şi apoi o mare mulţime de feţe anonime. Această adunare eterogenă primeşte cea dintâi consemnul "Tatăl nostru".

Situarea, aşa cum am spus, este foarte semnificativă; pentru că în această lungă învăţătură, care este sub numele de "predica de pe munte" (cf. Mt 5,1 - 7,27), Isus condensează aspectele fundamentale ale mesajului său. Începutul este ca un arc decorat în sărbătoare: Fericirile. Isus încoronează cu fericire o serie de categorii de persoane care în timpul său - dar şi în al nostru! - nu erau luate mult în considerare. Fericiţi cei săraci, cei blânzi, cei milostivi, persoanele umile cu inima... Aceasta este revoluţia Evangheliei. Unde este Evanghelia, este revoluţie. Evanghelia nu lasă liniştiţi, ne stimulează: este revoluţionară. Toate persoanele capabile de iubire, făcătorii de pace care până atunci ajunseseră la marginile istoriei, sunt în schimb constructori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Este ca şi cum Isus ar spune: înainte, voi, cei care purtaţi în inimă misterul unui Dumnezeu care a revelat atotputernicia sa în iubire şi în iertare!

De la această poartă de intrare, care răstoarnă valorile istoriei, reiese noutatea Evangheliei. Legea nu trebuie să fie abolită, ci are nevoie de o nouă interpretare, care s-o conducă din nou la sensul său originar. Dacă o persoană are inimă bună, predispusă la iubire, atunci înţelege că fiecare cuvânt al lui Dumnezeu trebuie să fie întrupat până la ultimele sale consecinţe. Iubirea nu are margini: se poate iubi propriul soţ, propriul prieten şi chiar propriul duşman cu o perspectivă cu totul nouă. Spune Isus: "Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,44-45).

Iată marele secret care se află la baza întregii predici de pe munte: fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri. Aparent, aceste capitole din Evanghelia lui Matei par să fie un discurs moral, par să evoce o etică aşa de exigentă încât apare impracticabilă, şi în schimb descoperim că sunt mai ales un discurs teologic. Creştinul nu este unul care se angajează să fie mai bun decât ceilalţi: ştie că este păcătos ca toţi. Creştinul pur şi simplu este omul care stă în faţa noului Tufiş Arzând, în faţa revelării unui Dumnezeu care nu poartă enigma unui nume de nerostit, ci care cere fiilor săi să-l invoce cu numele de "Tată", să se lase reînnoiţi de puterea sa şi să reflecte o rază a bunătăţii sale pentru această lume aşa de însetată de bine, aşa de mult în aşteptare de veşti bune.

Iată, aşadar, cum introduce Isus învăţătura despre rugăciunea "Tatăl nostru". Face asta distanţându-se de două grupuri din timpul său. Înainte de toate ipocriţii: "nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni" (Mt 6,5). Există oameni care sunt capabili să facă rugăciuni atee, fără Dumnezeu şi fac asta pentru a fi admiraţi de oameni. Şi de câte ori noi vedem scandalul acelor persoane care merg la biserică şi stau acolo toată ziua sau merg în fiecare zi şi apoi trăiesc urându-i pe ceilalţi sau vorbind rău despre oameni. Acesta este un scandal! Mai bine să nu meargă la biserică: trăieşte aşa, ca şi cum ai fi ateu! Dar dacă tu mergi la biserică, trăieşte ca fiu, ca frate şi dă o adevărată mărturie, nu o contra-mărturie. În schimb, rugăciunea creştină nu are alt martor credibil decât propria conştiinţă, unde se împleteşte foarte intens un dialog continuu cu Tatăl: "când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns" (Mt 6,6).

După aceea Isus se distanţează de rugăciunea păgânilor: "nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor" (Mt 6,7). Aici probabil că Isus face aluzie la acea "captatio benevolentiae" care era premisa necesară a atâtor rugăciuni din vechime: divinitatea trebuia să fie într-un fel calmată de o lungă serie de laude, precum şi de rugăciuni. Să ne gândim la acea scenă de pe Muntele Carmel, când profetul Ilie i-a sfidat pe preoţii lui Baal. Ei strigau, dansau, cereau multe lucruri pentru ca dumnezeul lor să-i asculte. Şi în schimb Ilie, stătea liniştit şi Domnul s-a revelat lui Ilie. Păgânii credeau că vorbind, vorbind, vorbind, vorbind se rugau. Şi eu mă gândesc la atâţia creştini care cred că a se ruga înseamnă - "a vorbi lui Dumnezeu ca un papagal". Nu! A ne ruga se face din inimă, dinăuntru. Tu, în schimb, - spune Isus - când te rogi, adresează-te lui Dumnezeu ca un fiu tatălui său, care ştie de ce lucruri ai nevoie mai înainte de a-i cere (cf. Mt 6,8). Ar putea să fie şi o rugăciune silenţioasă, "Tatăl nostru": în fond, este suficient să ne punem sub privirea lui Dumnezeu, să ne amintim de iubirea sa de Tatăl, şi acest lucru este suficient pentru a fi ascultaţi.

Este frumos că ne gândim că Dumnezeul nostru nu are nevoie de jertfe pentru a cuceri favoarea sa! Nu are nevoie de nimic, Dumnezeul nostru: în rugăciune cere numai ca noi să ţinem deschis un canal de comunicare cu El pentru a ne descoperi mereu fiii săi preaiubiţi. Şi El ne iubeşte mult.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: ercis.ro

Categoria: 
Visite: 
63
Vai a inizio pagina